ADHD

Afecțiunile neurologice la copii sunt descrise ca o schimbare majoră în felul în care aceștia învață, se comportă, își gestionează emoțiile și care le afectează majoritatea aspectelor vieții. Cele mai întâlnite afecțiuni de acest gen sunt anxietatea, tulburările de comportament și ADHD. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, la nivel global, un procent cuprins între 10-20% dintre copii și adolescenți dezvoltă o afecțiune neurologică.

Ce este ADHD?

ADHD  este una dintre cele mai răspândite disfuncții neurologice în rândul copiilor. Cei diagnosticați cu această afecțiune sunt hiperactivi, impulsivi și/sau incapabili să-și concentreze atenția asupra unui lucru. Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate afectează copilul pe mai multe planuri: social – la școală, la joacă; personal – în interacțiunea cu familia și prietenii.

Simptome

Copiii sunt de multe ori distrași de la activitățile pe care le au de făcut, devin nervoși fără motiv sau au probleme de concentrare, ceea ce reprezintă lucruri normale. Pentru a primi diagnosticul de ADHD, simptomele trebuie să fie însă continue și severe.

Printre semnele care pot da de gândit se numără:

• dificultăți de relaționare cu cei din jur;
• pierderea sau uitarea lucrurilor personale;
• dorința copilului ca lucrurile să se întâmple pe loc, atunci când vrea el;
• dificultăți în a-și aștepta rândul (la joacă, de exemplu);
• gestionarea necorespunzătoare a situațiilor care prezintă riscuri;
• copilul „visează” cu ochii deschiși.

Cauze

Cauzele care provoacă ADHD nu sunt stabilite cu exactitate, totuși studiile realizate până în prezent arată că factorul genetic joacă un rol important. De asemenea, oamenii de știință cercetează și alte posibile cauze și factori de risc, cum ar fi:

• greutate redusă la naștere;
• naștere prematură;
• alcool și tutun consumate de mamă în timpul sarcinii;
• o leziune cerebrală cauzată de lipsa temporară de oxigen.

Diagnostic

Diagnosticul este destul de dificil de pus, iar studii despre ADHD se fac în permanență. De ce este o afecțiune dificil de diagnosticat? Pentru că acest lucru nu se face pe baza unui test de sânge sau a unui set de analize, care să o ofere un verdict rapid.

Diagnosticul poate fi pus de neurolog sau de psihiatru după ce analizează comportamentul copilului pe o perioadă mai lungă de timp și în toate mediile în care el își desfășoară activitatea (acasă, la școală, la bunici, la locul de joacă etc.). Acest lucru este necesar, întrucât nu este suficient ca, de exemplu, impulsivitatea să se manifeste doar la școală (caz în care s-ar putea vorbi doar de o problemă de adaptare), ci este nevoie ca aceste simptome să fie severe și manifestate în toate mediile în care copilul activează. Primele simptome pot apărea în jurul vârstei de trei ani, iar diagnosticul poate fi pus după șase-șapte ani.

Tipuri de ADHD

Există trei tipuri de ADHD:

1. Predomină neatenția. Copilul întâmpină dificultăți în a îndeplini sarcini, nu e atent la detalii, nu e capabil să se implice într-o conversație, e cu ușurință distras și uită lucruri ce țin de rutina zilnică. Studiile au arătat că fetele sunt predispuse la acest tip de ADHD.
2. Predomină comportamentul hiperactiv și impulsiv. Copilul cu acest tip de ADHD vorbește foarte mult, nu reușește să stea liniștit în timp ce încearcă să ducă la bun sfârșit o activitate (tema, masa de prânz etc), întrerupe discuțiile celorlalți. În cazul copiilor mici, aceștia aleargă, se cațără și sar în permanență. Băieții sunt predispuși la acest tip de afecțiune.
3. Simptomele celor două tipuri de mai sus sunt prezente în egală măsură.

Studiile recente au arătat că adolescenții și copiii cu ADHD sunt de două ori mai predispuși la a dezvolta și alte disfuncții neurologice. De asemenea, 60% dintre copii cu ADHD au și o altă tulburare mentală, cel mai adesea de comportament. În plus, unul din patru copii cu ADHD are/va dezvolta două sau mai multe tulburări psihice.

Tratament

În funcție de gravitatea simptomelor, psihiatrul va prescrie în cele mai multe dintre cazuri tratament medicamentos, în combinație cu terapia comportamentală. În prima fază, împreună cu cele două, se recomandă ca părinții să fie instruiți în ceea ce privește comportamentul pe care este necesar să-l aibă față de fiu/fiică. Vindecarea depinde în mare măsură și de felul în care toți cei din jur se comportă cu copilul cu ADHD.

Este important de știut și faptul că tratamentul medicamentos ar putea să nu fie neapărat necesar. În unele cazuri mai ușoare se începe cu terapia comportamentală și de reeducare cognitivă, conduita ulterioară urmând a se stabili în funcție de rezultatul dat de terapie.