Interesul iudaicilor pentru medicină avea o motivație religioasă, în vreme ce păstrarea sănătății era considerată o poruncă divină. În ciuda credinței de bază că Dumnezeu a cauzat boala, iudaicii erau de părere că tot El a făcut posibil și tratamentul (avându-i ca agenți pe medici). Pentru că boala era privită ca pedeapsă divină, evreii au încetat să-și mai facă probleme, deoarece au ajuns să considere medicul drept instrumentul prin care Dumnezeu putea efectua vindecarea. Prin urmare, medicii evrei și-au considerat vocația mai mult decât o profesie obișnuită, pentru că era una cu încărcătură spirituală.
Medicina iudaică
Evreii au contribuit la evoluția medicinei atât prin crearea de noi concepte medicale, cât și prin transmiterea cunoștințelor medicale existente. Prin intermediul medicilor-traducători evrei, cunoștințele medicale ale Orientului și o mare parte a vechilor practici medicale grecești au fost păstrate și transmise Occidentului.
Era talmudică
Talmudul (în ebraică, „învățătură” sau „studiu”), este un text central al iudaismului rabinic, compus din Mișna și Ghemara. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V. Perioada studiată în această secțiune se extinde aproximativ din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al VI-lea. Evenimentele istorice din această perioadă au avut o influență profundă asupra gândirii și a modului de viață al evreilor și, prin urmare, asupra dezvoltării medicinei evreiești. După exilul babilonian, stăpânirea grecească urmată de războaiele hasmonene, ascensiunea creștinismului și exilul după distrugerea celui de-al Doilea Templu, comunitatea evreiască a fost larg deschisă influențelor din țările vecine și doctrinelor străine, care au avut efect asupra fiecărui aspect al vieții, inclusiv asupra medicinei.
Prevenția
Evreii erau conștienți de faptul că bolile contagioase sunt răspândite prin contact direct, precum și prin îmbrăcăminte, ustensile casnice etc. Prin urmare, pentru a preveni răspândirea epidemiilor sau a bolilor infecțioase, au întocmit o serie de reglementări sanitare. Acestea includeau izolarea preventivă sau temporară, carantina, opărirea hainelor și ustensilelor infectate, curățarea și dezinfectarea a caselor suspecte de infecție și verificarea persoanei bolnave după recuperare. De asemenea, oricine intra în contact cu un cadavru necesita o curățare minuțioasă a sa și a bunurilor sale înainte de a i se permite reintrarea în colectivitate. Îmbrăcămintea, armele și ustensilele soldaților erau curățate și dezinfectate, pentru a preveni răspândirea unor posibile boli contractate în timpul luptei cu inamicul. De asemenea, era cunoscut pericolul bolilor infecțioase care se răspândeau prin excremente, iar scripturile evreiești indicau cum să fie prevenite.
Unicitatea medicinei biblice constă în reglementările sale privind igiena socială, care sunt remarcabile nu numai pentru perioada lor, dar chiar și prin standardele actuale. Igiena și profilaxia au devenit dogme religioase destinate bunăstării națiunii. Dintre cele 613 de porunci, 213 sunt de natură medicală. Prevenirea epidemiilor, suprimarea prostituției și a bolilor venerice, spălarea frecventă, îngrijirea pielii, reglementări alimentare și sanitare stricte, reguli pentru viața sexuală, izolarea și carantina – sunt doar câteva dintre prevederile care au prevenit răspândirea bolilor.
Boli și remedii
Multe boli sunt menționate în Sfintele scripturi evreiești. Printre acestea se numără osteoporoza, icterul, dorsalgia joasă, leishmanioza, pemfigus vulgaris, gonoreea, epilepsia, osteomielita. Cu excepția mușcăturii incurabile a șarpelui veninos, remediile și tratamentele biblice au un caracter rațional și nu implică incantații sau rituri magice. Terapeutica biblică a constat mai mult în măsuri de igienă: utilizarea uleiurilor, balsamurilor și bandajelor pentru răni și fracturi osoase; scăldarea în ape terapeutice, în special în cazul bolilor de piele; baia de raze solare, consumul de băuturi medicamentoase, etc. Printre leacurile des folosite se numără smirna, scorțișoara dulce, galbanul și mătrăguna, cea din urmă având proprietăți afrodisiace. Singurele operații chirurgicale menționate în scris sunt circumcizia și castrarea.
