Psihiatrie

Tulburarea de stres posttraumatic

Tulburarea de stres posttraumatic – este normal să te simți speriat, trist, anxios și deconectat după o experiență traumatică. Însă atunci când aceste senzații persistă, este posibil să suferi de tulburare de stres posttraumatic (TSPT; eng.: PTSD). În cazul în care simptomele persistă timp de mai multe luni sau ani, acestea pot să influențeze funcționarea zilnică.

Sindromul de stres posttraumatic poate apărea în urma unui eveniment care te face să te temi pentru siguranța ta. Majoritatea persoanelor îl asociază cu violul sau cu traumele de după război – luptele militare reprezintă cea mai comună cauză pentru bărbați. Însă orice eveniment sau serie de evenimente care te copleșește cu sentimente de disperare și neajutorare și te lasă zguduit din punct de vedere emoțional poate declanșa sindromul de stres posttraumatic, în special dacă evenimentul respectiv pare imprevizibil și incontrolabil. Din punct de vedere al prevalenței, apare de două ori mai frecvent în rândul femeilor.

Cauze

Atunci când experimentezi un eveniment stresant, sistemul tău nervos reacționează cu un răspuns fight-or-flight. Inima îți bate mai tare, tensiunea arterială crește, nivelul de adrenalină – de asemenea, iar musculatura se încordează, crescând forța și viteza de reacție. Odată ce pericolul trece, sistemul nervos calmează corpul, scade ritmul cardiac și tensiunea și revine la starea normală de funcționare.

Sindromul de stres posttraumatic apare atunci când o persoană se confruntă cu un nivel prea ridicat de stres într-o anumită situație; chiar dacă pericolul trece, sistemul nervos rămâne blocat, incapabil să revină la starea normală de echilibru și persoana respectivă nu poate depăși acel eveniment. Procesul de recuperare implică ajutarea sistemului nervos să se deblocheze pentru a deschide calea către vindecare și a depăși trauma.

Doamna Simona Cernea, Psihoterapeut autonom în terapii cognitiv-comportamentale și hipnoterapie, cu competențe în Terapia sistemică pentru cuplu, familie și copil, completează:

„Sindromul de stres posttraumatic se caracterizează prin re-experimentarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitație crescută și de evitare a stimulilor asociați cu trauma.

Persoana a experimentat, a fost martoră sau a fost confruntată cu moartea efectivă, cu amenințarea cu moartea sau vătămare corporală serioasă, ori cu o periclitare a integrității corporale proprii sau a altora, iar răspunsul a implicat o frică intensă, neputință sau oroare.

Evenimente experimentate direct: lupta armată, atacul personal violent (sexual, corporal, jefuire), a fi răpit/a fi luat ostatic, atacul terorist, tortura, încarcerarea ca prizonier de război sau într-un lagăr de concentrare, dezastrele naturale sau provocate de om, accidentele de automobil severe sau diagnosticarea cu o boală care amenință viața.

A fi martor la evenimente include dar nu se limitează la acestea: asistarea la vătămarea corporală gravă sau moartea nenaturală a unei alte persoane datorată unui atac violent, accident, război sau dezastru, ori vederea inopinată a unui cadavru sau a unei părți a unui cadavru.

Evenimentele experimentate de alții și despre care persoana doar a aflat pot include: atacul violent la persoană, accident sau vătămare gravă suferită de o persoană apropiată, aflarea știrii morții inopinate, subite  a unui membru al familiei sau amic apropiat sau aflarea faptului că propriul său copil are o boală gravă.

Cei mai importanți factori care afectează probabilitatea apariției acestei tulburări sunt severitatea, durata și proximitatea expunerii la evenimentul traumatic. Alți factori predispozanți care pot influența apariția stresului posttraumatic sunt istoricul familial, experiențele din copilărie, suportul social, variabilele personalității și preexistența tulburărilor mentale. Dar poate apărea și în lipsa factorilor predispozanți dacă stresorul a fost extrem.

Dacă ar fi să îi împărțim în funcție de temporalitatea lor, putem vorbi despre factori anteriori traumei, factori peritraumatici, din timpul traumei și factori posttraumatici. Sunt mai expuși riscului de a dezvolta sindrom de stres posttraumatic în cazul apariției unei traume: persoanele cu traume multiple anterior, femeile, persoanele căsătorite, persoanele cu istoric psihiatric anterior și persoanele care aveau înainte de traumă fie niveluri foarte ridicate ale stresului, fie foarte scăzute. Dintre factorii peritraumatici sunt de menționat durata, complexitatea, amenințarea cu moartea, previzibiltatea și controlul, mai precis lipsa lui. Iar dintre factorii posttraumatici, cel mai important este sprijinul și suportul social pe care persoana îl poate primi.

În ceea ce privește prevalența, Manualul de diagnostic și tratament psihiatric DSM IV menționează existența datelor doar pentru SUA. Conform manualului, tulburarea de stres posttraumatic apare la aproximativ 8% din populația adultă. Studiile pe subiecții expuși riscului oferă date variabile mergând de la 1 din trei la mai mult de 1 din 2 dintre cei expuși riscului. Cele mai mari rate sunt constatate printre supraviețuitorii unui viol, luptei și captivității, internării pe motive etnice și politice și genocidului.”

Simptome

Simptomele specifice acestui sindrom debutează de obicei în decurs de 3 luni de la evenimentul declanșator. Există însă și cazuri în care nu apar decât mulți ani mai târziu. Severitatea și durata pot să varieze în timp; pot apărea când există un stres general sau când apare o situație similară care amintește de evenimentul cauzator.

„Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent într-unul sau mai multe din următoarele moduri: amintiri stresante, recurente sau intruzive ale evenimentului sub formă de imagini, gânduri sau percepții, vise recurente ale evenimentului, acțiune și simțire ca și cum respectivul eveniment ar fi recurent. Poate include sentimentul retrăirii experienței, iluzii, halucinații și episoade disociative de flashback, detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi, care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic însoțită de reactivitate fiziologică.

Evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale, care nu era prezentă înaintea traumei, trebuie să apară în  minim trei dintre următoarele situații pentru a fi pus un diagnostic de tulburare de stres posttraumatic: eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau conversațiile asociate cu trauma, eforturi de a evita activități, locuri sau persoane care trezesc amintiri ale traumei, incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei, diminuarea marcată a interesului sau participării la activități semnificative, sentimente de detașare și înstrăinare de alții, gama restrânsă a afectului, persoana în cauză „nu mai poate simți”, sentimentul de viitor îngustat.

În paralel, pentru a avea un diagnostic clar, trebuie să vorbim de minim două simptome persistente de excitație crescută, care nu erau prezente înainte de traumă, dintre: dificultate de adormire sau de a rămâne adormit, care se pot datora coșmarurilor recurente și în cursul cărora este retrăit evenimentul traumatic, iritabilitate sau accese de furie, dificultate de concentrare, hipervigilență, răspuns de tresărire exagerat. La majoritatea persoanelor afectate, mânia (furia) este simptomul principal pentru exprimarea tensiunii, a nesiguranței și a sentimentului de injustețe.

Modul de reexperimentare al traumei, evitările și simptomele trebuie să persiste mai mult de o lună și să cauzeze o deteriorare semnificativă în domenii importante de funcționare ale persoanei.

Tulburarea poate fi extrem de severă sau de lungă durată, când stresorul este de premeditare umană, ca în cazul torturii sau al violului”, subliniază doamna Simona Cernea.

Diagnostic și tratament

„Ceea ce îi conferă unicitate sindromului de stres postraumatic este existența unui eveniment stresor extrem în viața persoanei. În cazul sindromului de stres posttraumatic, comorbiditățile sunt o regulă, nu o excepție.

Stresul posttraumatic este asociat cu un risc crescut de tulburare depresivă majoră, tulburări în legătură cu o substanță, panică, agorafobie, tulburare obsesiv-compulsivă, anxietate generalizată, fobie socială, fobie specifică și tulburare bipolară. Aceste tulburări pot precede, succede sau apărea concomitent cu debutul stresului posttraumatic.

Durata simptomelor variază, în aproximativ jumătate din cazuri recuperarea completă survine în decurs de aproximativ 3 luni, dar există persoane la care simptomele pot persista și peste 12 luni”, atrage atenția doamna Simona Cernea.

Trebuie subliniat faptul că nu orice persoană care experimentează o traumă dezvoltă sindrom de stres posttraumatic și nu orice persoană cu PTSD necesită tratament psihiatric. La unele persoane, simptomele asociate se diminuează sau chiar dispar, cu ajutorul persoanelor apropiate. Însă multe persoane necesită tratament profesional; cu cât se intervine mai devreme, cu atât cresc șansele de recuperare. Scopul tratamentului este de a reduce simptomele emoționale și fizice, de a îmbunătăți funcționarea zilnică și de a ajuta persoana să facă față mai bine evenimentului cauzator. Antidepresivele, medicamentele anxiolitice și sedativele pot ameliora simptomele de depresie și anxietate. Administrația pentru Alimente și Medicamente din S.U.A. (FDA) a aprobat pentru tratamentul PTSD sertalina și paroxetina.

Procesul de recuperare este unul gradual și continuu. Vindecarea nu apare rapid, iar amintirea traumei nu dispare niciodată complet, ceea ce poate îngreuna viața. însă se dovedește de ajutor exercițiul fizic, care ajută la secretarea de endorfine, iar sistemul nervos poate să se deblocheze din răspunsul de imobilizare cauzat de stres. Ajută și conectarea cu persoane apropiate, precum și un stil de viață sănătos, care include o alimentație echilibrată. Nu în ultimul rând, tratamentul din partea unui profesionist se impune pentru cazurile cu simptome persistente.

„Prin tratamentul psihiatric pot fi ținute sub control și diminuate anumite simptome care implică o detresă accentuată (insomnii, simptome depresive acute, anxietate) dacă persoana în cauză este foarte afectată și consideră că ar fi de ajutor apelarea la medicația de specialitate. Dar ca și în cazul multor alte afecțiuni psihice, psihoterapia rămâne metoda princeps, care se poate utiliza fie singură, fie în combinație cu terapia medicamentoasă. Prin psihoterapie se vor atinge subiecte ca  psihoeducația, managementul anxietății,  managementul furiei, abordarea vinovăției care însoțește întotdeauna persoana prin exprimări de genul „trebuia să îmi  fi dat seama, trebuia să fi știut, să mă fi păzit etc.”,  expunerea la evenimentul traumatic și restructurarea cognitivă pentru a găsi alternative de raportare la traumă, astfel încât persoana să treacă de la statutul de victimă la cel de supraviețuitor.

Trauma este un lucru extrem de personal, iar acceptarea, integrarea și vindecarea ei va parcurge un traseu unic pentru fiecare persoană afectată în funcție de caracteristicile personale, de reziliență, de deschidere sau de suportul social al fiecăruia”, concluzionează doamna Simona Cernea.

Articole recomandate
Psihiatrie

Tehnici de relaxare cu efect imediat. Prioritizează-ți starea de bine!

4 Minute
Ai avut din nou o zi aglomerată și este abia mijlocul săptămânii. Aștepți cu nerăbdare weekend-ul, pentru că este singura…
Povești, jocuri și experimente pentru copiiPsihiatrie

Antrenamentul creierului la copil

4 Minute
A-l face pe un copil să înțeleagă beneficiile stimulării și antrenării creierului este greu de pus în practică, chiar și…
Afecțiuni neurologicePsihiatrie

Dificultățile de concentrare. Iată ce poți face!

3 Minute
În fiecare zi, te bazezi pe concentrare atunci când ai de îndeplinit o sarcină la birou. Există însă și momente…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *