Medicina în Evul Mediu

Medicina in evul mediu

Practica medicinei în Evul Mediu a fost înrădăcinată în tradiția greacă. Hipocrate, considerat „părintele medicinei”, a descris corpul uman în raport cu doctrina umorală, potrivit căreia în corpul omenesc se găsesc patru substanțe, numite umori – bilă galbenă, flegmă, bilă neagră și sânge – care sunt controlate de cele patru elemente naturale – foc, apă, pământ și aer. Boala era considerată semnul unui dezechilibru al uneia dintre aceste patru umori. Se credea că, în funcţie de modul de viaţă, de alimentaţie, de efortul fizic depus, unele umori creşteau ori descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea organismului. Doctrina celor patru umori, inspirată din teoria celor patru elemente fundamentale, a dominat teoriile din medicină şi psihologie pentru multe secole.

Practica medicală

Dezvoltarea universităților din întreaga Europă a adus schimbări importante, dar treptate, în practicile medicinei. Multe universități medievale au devenit centre importante, prin care s-au propagat cunoștințele medicale. În 1231, Frederick al II-lea a promulgat un set de legi privind standardele de educație medicală. Deși aceste legi nu au avut un efect imediat asupra pregătirii și practicii medicale, prezentarea importanței educației în domeniul medical a întărit și a stabilizat o metodă educațională care a devenit, ulterior, o piatră de temelie a profesionalizării medicilor.

Medicii erau instruiți în arta diagnosticării – așa cum în numeroase manuscrise ne sunt prezentați medici care inspectează un flacon de urină sau iau pulsul. În secolul al VI-lea, Cassiodorus a scris că „pentru un medic priceput, pulsul venelor dezvăluie boala pacientului la fel cum aspectul urinei o indică ochiului.” Observarea, palparea, simțirea pulsului și examinarea urinei constituiau instrumentele medicului de-a lungul Evului Mediu.

Au fost practicate intervenții chirurgicale precum amputația, cauterizarea, îndepărtarea cataractei, extracțiile dentare și chiar trepanația. Medicii care practicau chirurgia s-ar fi bazat pe opiacee pentru anestezie și stropeau rănile cu vin pentru combaterea microbilor.

Infecții și epidemii

Epidemiile Evului Mediu au inclus variola, lepra și ciuma, cunoscută și sub denumirea de Moartea Neagră. Medicii încă nu știau să vindece bolile infecțioase, iar metodele de diagnostic nu erau cele mai precise. Când s-au confruntat cu ciuma și sifilisul, ei au apelat adesea la ritualuri magice.

Carantinarea

Conceptul de carantină – ținerea grupurilor de oameni la distanță, astfel încât boala să nu se poată răspândi – a apărut după Moartea Neagră. În anul 1377, orașul Ragusa (acum cunoscut sub numele de Dubrovnik) a emis ordine de combatere a ciumei care includeau obligativitatea ca navele care soseau în port să aștepte 30 de zile înainte ca marinarii sau pasagerii să poată debarca, astfel încât autoritățile să fie sigure că nimeni nu a fost infectat. Pentru călătoriile terestre, această perioadă a fost extinsă la 40 de zile. Succesul acestor măsuri a dus la utilizarea lor și în alte părți din Europa până la sfârșitul Evului Mediu. În 1448, Senatul venețian a prelungit perioada de așteptare a navelor sosite în port până la 40 de zile, dând astfel naștere termenului de „carantină”.

Începând cu anii 1450, pe măsură ce Evul Mediu a făcut loc Renașterii, epoca descoperirilor a adus noi provocări și soluții.

Girolamo Fracastoro (1478-1553), medic și savant italian, a sugerat că epidemiile pot proveni din agenți patogeni din afara corpului și că acestea se pot răspândi de la om la om prin contact direct sau indirect. El a sugerat, de asemenea, utilizarea mercurului sau guiacolului ca tratament pentru sifilis.

Andreas Vesalius (1514-1564), anatomist și medic flamand, a scris una dintre cele mai influente cărți despre anatomia umană, De Humani Corporis Fabrica (Despre structura corpului uman). El a disecat un cadavru, l-a examinat și a detaliat structura corpului omenesc.

William Harvey (1578-1657), medic englez, a fost prima persoană care a descris corect circulația sistemică, proprietățile sângelui și modul în care inima îl pompează. Avicena începuse acest proiect în 1242, dar nu înțelegea pe deplin acțiunea de pompare a inimii și modul în care sângele ajungea în fiecare parte a corpului.

Paracelsus (1493-1541), doctor, savant și ocultist germano-elvețian, a fost pionier în utilizarea mineralelor și a substanțelor chimice din organism. El credea că boala și sănătatea se bazează pe armonia omului cu natura. În loc să susțină purificarea sufletului pentru vindecare, el a afirmat că un corp sănătos are nevoie de un echilibru chimic. El a afirmat și că remediile chimice ar putea trata unele boli.

Leonardo Da Vinci (1452-1519), umanist italian, a făcut desene tehnice care au ajutat oamenii să înțeleagă cum funcționează corpul. A devenit expert în anatomie și a făcut studii asupra tendoanelor, mușchilor, oaselor și altor părți ale corpului uman. A obținut de la autorități permisiunea de a diseca cadavre umane în unele spitale. Lucrând cu doctorul Marcantonio della Torre, a creat peste 200 de pagini de ilustrații cu note despre anatomia umană. Da Vinci a studiat și funcțiile mecanice ale oaselor și modul în care mușchii le-au făcut să se miște. A fost unul dintre primii cercetători în domeniul biomecanicii.

Ambroise Paré (1510-1590), chirurg și anatomist francez, a contribuit la întemeierea patologiei și chirurgiei medico-legale moderne. A fost chirurg regal pentru patru regi francezi și expert în medicina câmpului de luptă, în special în tratamentul și chirurgia rănilor. A inventat mai multe instrumente chirurgicale. Paré a „resuscitat” metoda greacă de ligatură a arterelor în timpul amputației, în loc de cauterizare. Această metodă a îmbunătățit semnificativ rata de supraviețuire și a constituit o descoperire importantă în practica chirurgicală, în ciuda riscului de infecție.

Adaugă un comentariu

START TYPING AND PRESS ENTER TO SEARCH